ce a fost si ce va mai fi dar inainte de toate: ce nu va mai fi
asta nu vom sti, pentru ca a trecut o zi o zi ca oricare alta, cu intamplari, dialoguri muzica, plimbari si telefoane, care suna si scot zgomote de gollum si imi sperie prietenii
prieteni care ma suna si ma intreaba "care i gluma ?" atunci cand si acolo unde nu este nici una.
un telefon suna, un amic priveste si se intreaba, dar tace si nu face.
un telefon suna spre uimirea tuturor spectatorilor pe care nimeni nu ii poate vedea. jocul serii: coincidenta evidenta si stralucitoare
freaky deaky, mumbo jumbo, cum asa ? intrebarile apar, intrebarile dispar un viitor crosetat si dezlegat un viitor nouveau si neterminat tot azi
ce se va intampla acum ? suntem 3, puterea creste viitorul ni l ocheste pentru ce a fost si nu mai este
este loc de multe ore intr-un timp atat ascuns dar acum noi am patruns intr-un viitor ce pare uns.
cercul este patrat si stau cu viitorul in pat care uite vine ... dupa cuvantul 'urmator' gata a fost, si va fi din nou
orase in departare unde e culoare, viitor aproape de apus la pachet pentru acasa, pentru doi + 1 si trei
viitorul meu esti tu, aici, in clipele care vor urma imediat, si iar au trecut ca sa faca loc pentru alte sirete legate impreuna dar nu in funda. viitorul este pentru ca am ales cauza, viitorul este efectul
Sofisticat, iscusit, sublim. Nimic murdar. Profesionalism. Arta. In mare ... si putine cuvinte asta este "Where the wild things are", un film de o frumusete aparte, slefuita si cultivata cu anii, data de originalitatea materialului sursa, cartea lui Maurice Sendak lansata inca din 1963.
"Where the wild things are" invita atat copiii cat si adultii sa citeasca printre randuri aceasta minunata lume. Greseala fatala ar fi interpretarea filmului si cartii prin diverse metode menite sa para elegante sau elevate. Aceste actiuni ar strica toata aceasta avalansa de frumos de care nu poti scapa neafectat.
Spike Jonze ramane fidel cartii lui Maurice, realizand un film nu pentru copii ci despre copilaria zbuciumata, incapsulata in furie necontrolata si nestapanita. Este un film despre un copil eliberat de imaginatia sa atunci cand este ranit. Scenariul adaptat de Spike Jonze si Dave Eggers evita cea mai des intalnita greseala comisa de majoritatea cineastilor care cauta sa imbunatateasca povestea prin interpretare. Putin diferita de cartea care nu depaseste 40 de pagini si 350 de cuvinte, povestea lui Jonze si Eggers nu face decat sa creeze putin mai mult spatiu si loc pentru un mai bun inteles a universului acestui pusti pe nume Max (Max Records). In lumea lui, in camera si singuratatea lui el cauta refugiu in compania unor personaje la fel de salbatice ca si el. Cartea este un alt "animal", dar toate elementele noi care se regasesc in film nu fac decat sa omagieze cartea. Nimic nu este fortat, totul este la fel de natural, la fel de salbatic.
Ca orice copil care nu accepta instrusi pe teritoriul sau, noul iubit al mamei sale divortate (un excelent cameo al lui Mark Ruffalo) declanseaza in el salbaticia care se manifesta la fel ca temeperamentul sau vulcanic. O musca pe mama sa si fuge de responsabilitati, departe, pe o insula populata cu creaturi uriase cu cozi, blana si coarne. Acestia sunt monstrii launtrici cu care Max se imprieteneste instant, creaturi care il primesc cu bratele deschise asemenea unui rege, al furiei.
Carol (vocea lui James Gandolfini) este liderul monstrilor, parasit de frumoasa KW (Lauren Ambrose) si dornic de a fi pus sub papuc de o autoritate mai mare ca el. La fel ca Max, Carol are nevoie de un pater familias care sa fie alaturi de el, sa-l indrume si chiar sa il directioneze in viata. Redus la tacere de Max care se autoproclama rege, el este atat de orbit de propria sa furie, incat nu observa inselatoria lui Max, asa cum Judith (Catherine O'Hara) si Douglas (Chris Cooper) banuiesc inca de la inceput.
Pentru a crea un film precum "Where the wild things are", trebuiesc unite cele doua lumi ale realitatii si fictiunii. Astfel se infaptuieste un botez magic intre platouri de filmare, costume reale si imagini computerizate. CGI-ul este indispensabil, dar singurul lui scop este de a intari convingerea expresivitatii si graiului acestor creaturi.
Spre final este imperios necesar sa te aperi cu un scut invizibil impotriva tristetii, un scut care sa te protejeze de ceva pentru care nu ai fost niciodata pregatit, un final pe care iti vine sa-l mananci de furie si sa-l iubesti atat de mult:"Don't Go. I'll eat you up. I love you so."
vorbesc prostii, abandonati randul si inchideti pagina sansele ca ceva interesant sa iasa din ce "bag" aici ... sunt mari de mici pitici pe creierr
ma uitam la ceva poze cu case tipice sudistilor americani, cei patru membri fondatori imi trec prin cap, arhitextura coloniala: mult alb, multe colturi, multa mobila, mult lemn, tot alb si el mult spatiu, si acel mult 'the oh so american, so free, so brave' te orbeste si te loveste ...
daca ati ajuns cu lectura pana aici, sunteti mai tampiti ca mine macar eu am pitici, ceva pe creier ce nu iese la spalat.
ziceam ca ... numeroasele colturi si arhitextura plus multe alte elemente despre care un arhitect v-ar informa mai multe, sunt lipsite de viata si sentimente toate lucrurile, dupa cum veti observa mai jos ... pe bunul meu plac nu sunt rigid, si rece, calculat si aliniat, executat si subordonat (uhm ... hint !?!) yes masterrr!
pentru unii ... casele astea americane au ceva trist pe care ii fascineaza un ceva care ma face sa-si doreasac sa traiasca acolo, desi ei stiu prea bine ca n-ar putea sa fii fericita in america .
nu as putea trai pe un platou de filmare la un horror ieftin cu mlastina in curtea casei sufletul nu i-l dai tu, oricat ai vrea ... este ceva frumos in a vedea si vizita, din mers si dintr-o masina care goneste tare spre primul punct urban.
"love is when you care more for someone else than you do for yourself. you need not worry for yourself for he will do that for you, and you will do that for him."
"for a primitive species... we have our points!" .