we are not alone

am primit un cadou frumos azi, dar zambetul de dupa a fost ceea ce oamenii de stiinta scuipa cand aud definitia termenului 'magie'.

a fost un zambet mare, care m-a facut sa realizez ca nu sunt singur. e groaznic sa fii singur. nimeni nu vrea asta, dar suntem, inevitabil. uneori mai sunt si mici scapari, franturi, crapaturi prin care apucam sa vedem ceva, dar mai ales pe cineva. acel cineva incalzeste numai prin simpla existenta.

poate ca parerile sunt impartite. existenta unica apartine fiecarui individ de pe planeta. dar existenta ei a facut totul sa fie mai bine. am sa va spun ca stateam de vorba cu o fata, care mi-a aratat ca unul singur a fost momentul in care am "vazut" o persoana care se poate rataci in plimbari imaginare pe strazi cu mici detalii care nu fac decat sa reflecte ceea ce este inauntru.

ea imi spune ca a trecut printr-un sat pe la vreo 20 de km de locul unde sta. si ei i s-a parut ireala imaginea. o strada compusa parca din miliarde de pietricele...un pod. impropriu spus pod... era la acelasi nivel cu verdeata si padurea de care-mi zicea. dupa care a inceput sa modeleze involuntar.

si mi-am dat seama ca fata asta vede, asa cum probabil imi place mie sa cred ca vad si eu, tri-demential. ies la aer si pornesc prin orasul pustiu (imi place sa fie dezbracat de fiinte, si batut de vant si soare daca se poate), apoi pozez, caut meticulos locuri cu culori care nu au ce cauta in compania altor culori. in momentul in care proiectezi mental o strada, asa cum a zis ea, consider ca persoana aceea, namely you, doreste intr-o oarecare masura sa fie transpusa in acel loc, chiar daca locul nu este palpabil si nu poate fi decat ireal ... locul acela oglindeste dorinta latenta, dar efervescenta din tine, din ceea ce esti.

asa am ajuns la mecanism. asta este mecanismul despre care tot vorbeam. asa consider ca functionam, unii. carbunii care ard sunt compusi din vizualizari ale unor locuri in care imi doresc sa ma regasesc. locurile alea, reale, vanate de mine sau ireale pot fi gasite in mine. dar trebuie sa sapi mult sa ajungi acolo. nu stiu in ce masura tu, te apropii de ceea ce am descris eu mai sus ... dar poate ca uneori avem nevoie de un desen tehnic din partea altcuiva ca sa spunem: da, eu sunt, asa e.

imi pare rau pentru cei care, sunt loviti atat de tare in cap de ceea ce zic altii ... si tot ei, oameni cu drepturi egale, se feresc si se sperie sa nu se vada cumva banali din cauza ca poate chiar gandesc altfel. desi in ziua de azi "altfel" inseamna altceva. pentru ca "altfel" ei nu stiu. de vina sunt ceilalti, care inspira frica si ataca prin cuvinte dure, care iau nastere din nesiguranta si pierderea unui eu care poate ca de la inceput, nici macar nu era acolo.

acum e prea obosita sa citeasca frankenstein.
am acelasi zambet, mare si ma bucur sa te stiu
.